Mallzebuth
Administrator
 Din: Sibiu
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 876
|
|
Articol de pe site (merita discutat)
1. Invierea ca fapt istoric in biografia lui Christos
Evanghelile dau o reprezentare completa a evenimentelor care au urmat crucificarii si mortii sale. Totodata, Marcu nu mentioneaza decat mormantul deschis si gol, si momentul in care s-a creat povestea aparitiei corpului lui Christos. Prima relatare despre Christos inviat e cea a Mariei din Magdala, de la care el gonise sapte demoni. Insa apare curios rezumata in Marcu, ca si cum cineva a constatat ca relatarea lui Marcu e prea scurta si ar fi fost completata ulterior
Izvorul cel mai vechi al invierii este Pavel, iar el nu este un martor ocular; el pune insa accentul cu tarie asupra importantei absolute si vitale a invierii, ca si asupra autenticitatii povestirii respective ( Corinticul, 15, 14 si urm.. 15. 5 si urm.). Ca martori, el il mentioneaza mai intai pe Cephas (Petru, primul, apoi pe cei doisprezece, apoi pe cei cinci sute, apoi pe Iacob. Apostolii, si in final pe sine insusi. Acest aspect este interesant pentru ca experienta lui personala consta, este cat se poate de evident, intr-o viziune care i s-a impus in chip spiritual, in timp ce relatarile mai tardive insista asupra caracterului materialmente concret al corpului lui Christos; (mai ales Luca. 24, 12. si loan, 20, 24 si urm.). Marturiile evanghelistilor nu coincid decat asupra faptului ca mormantul era gol si deloc asupra cronologiei marturiilor oculare. Aici traditia inceteaza complet de a mai fi fiabila. Daca mai adaugam la aceasta si povestea stirsitului lui luda, care trebuie sa fi fost pentru crestini un foarte interesant obiect al aversiunii, indoielile noastre privind povestea invierii sunt agravate: asupra manierei in care a murit el exista doua versiuni total diferite.
Ca fapt istoric, invierea este indoielnica. Daca am extinde beneficiul indoielii la asemenea asertiuni contradictorii, am putea intruchipa posibilitatea unei viziuni, atat individuala cat si colectiva (si, mai putin probabil, a unei materializari).
Concluzia la care au ajuns primii crestini - pentru ca Christos a inviat din morti, la fel vom invia si noi, intr-un corp nou si neperisabil, care ii starnea lui Pavel cele mai mari temeri: nu are nici o valoare si este la fel de inconsistenta ca si asteptarea. "Caci daca Christos nu a inviat, atunci predica noastra si credinta voastra este zadarnica" (I Corintieni. 15. 14).
Dupa cum o arata numeroasele povestiri miraculoase continute in evanghelii, realitatile spirituale nu puteau fi puse la indemana unui popor incult si destul de primitiv decat prin "miracole" masive si tangibile, sau prin povesti de acelasi gen. Concretismul era inevitabil, cu toate implicatiile sale grotesti. De pilda, cei care credeau in Christos trebuiau sa primeasca prin binecuvantarea lui Dumnezeu, la inviere, un corp transfigurat; la fel si necredinciosii si pacatosii, numai ca ei trebuiau sa fie torturati o vreme in infern sau in purgatoriu. Pentru aceasta operatie era indispensabil un corp indestructibil, altminteri damnarea ar fi luat sfirsit intr-o clipa.
2. Invierea ca eveniment psihologic
In aceasta privinta, faptele sunt perfect clare si bine atestate: viata terestra a omului-Dumnezeu se implineste prin invierea sa si suirea la ceruri. Inca de la inceput, aceasta a fost credinta ferma a crestinismului. In mitolgie, este particularitatea eroului de a birui moartea si de a chema la viata parintii, stramosii poporului sau, etc. El avea o personalitate mai implinita, mai bogata si mai puternica decat muritorii de rand. Desi el insusi este muritor, existenta sa nu era neantizata de moarte: el supravietuieste, intr-o forma putin modificata. La nivelul unei civilizatii mai elevate, el se aseamana cu Dumnezeul care moare si invie ca si Osiris, care devine in fiecare fiinta umana.
Sinele ca arhetip reprezinta o totalitate care nu poate fi exprimata decat prin simboluri. Este o imagine colectiva care depaseste ca atare individul in timp si in spatiu; in aceasta perspectiva, nu mai este dificil sa sesizam in ce masura povestea invierii constituie proiectia unei cunoasteri indirecte a Sinelui, care a aparut sub trasaturile unui om. Un anume Isus din Nazareth, despre care au circulat o multime de zvonuri.
Este putin probabil ca cei care au crezut in acest mit sa fi realizat logic imposibilitatea ca un trup pieritor sa fie supus damnarii. Prin urmare, este la fel de putin probabil ca inzestrarea pacatosilor cu un trup nepieritor sa fi urmarit desfiintarea acestei contradictii. Mai degraba, credem ca toate aceste conceptii coexistau pasnic in mentalitatea credinciosilor de ieri fara a putea fi suspectate de ilogism.
Chiar daca, la prima vedere, mitul lui Isus trimite la mitologiile bine cunoscute ale eroilor nemuritori, nu credem ca el poate fi redus la acestea din urma. Exista obiceiul, pagubos, de a reduce o figura mitologica la un model deja constituit, in virtutea faptului ca si aceasta figura s-ar caracteriza prin cateva din elementele modelului. Este ca si cum am spune ca totii indivizii care se numesc Vasile sunt betivi si se casatoresc la varsta de 25 de ani. Pentru ca un Vasile, considerat etalon, asuma candva toate aceste detalii biografice.
Sa revenim la invierea lui Isus. In acele timpuri, vechii zei isi pierdusera importanta. Puterea lor fusese deja inlocuita de cea a zeului vizibil: Cezarul, singurul caruia trebuia sa i se aduca sacrificii. Dar aceasta substituire era la fel de nesatisfacatoare ca si cea care l-a inlocuit pe Dumnezeu cu Statul comunist. De aceea s-a incercat frenetic si disperat sa se creeze, chiar si cu un material indoielnic, un suveran spiritual unic, un pantocrator. In opozitie cu divinitatea concretizata de Roma (ce mizerabila gluma a istoriei: sa-l inlocuiesti pe Cezar cu ministerul pontifical al sfantului Petru!).
Cei care au scris evangheliile erau, ca si Pavel, preocupati sa concentreze caracteristicile miraculoase si semnificatiile spirituale in persoana tanarului rabin, cvasi-necunoscut, care, dupa o cariera care nu va fi durat probabil decat un an, si-a gasit un sfarsit prematur. Noi stim ce au facut ei din el, dar nu stim. In schimb, pana in ce punct aceasta imagine corespunde realitatii istorice a omului, inabusit sub o avalansa de proiectii? Nu stim daca el era Logosul si Christosul vesnic viu. In orice caz, acest lucru este lipsit de importanta.
Ultimele secole precrestine: acestia ajunsesera deja la ideea unui Osiris individual. La urma urmelor, Egiptul a devenit indata crestin, fara nici o ezitare.
In realitate, omul modern nu este supus autoritatii unui "stat anonim", ci unei elite politice care detine puterea si care manipuleaza in propriul ei folos contractul social si ideea de stat. Diferenta este ca ideea de stat si tot ceea ce decurge din ea nu ofera aceleasi orizonturi spirituale ca si reprezentarile religioase de odinioara.
Pentru primii crestini, ca si pentru toti primitivii, trebuia ca invierea sa fie un eveniment concret, material, care poate fi vazut cu ochii si atins cu mainile. Ca si cum spiritul n-ar avea o existenta proprie. Chiar si astazi, oamenii nu pot sesiza fara dificultate realitatea unui eveniment psihic, daca acesta nu este totodata si concret. La drept vorbind, invierea ca eveniment psihic nu este concreta. Ea este o experienta pur psihica. Este curios ca crestinii au ramas orbi, incat nu inteleg existenta spirituala in afara corpului, ca eveniment psihic. Ma tem ca bisericile noastre crestine nu vor mai putea mentine multa vreme acest anacronism socant, fara teama de a impietri in contradictii.
_______________________________________
Libertatea creaza mai multa libertate, in timp ce supunerea la legea oarba a unui orb demiurg creeaza tot mai multa sclavie. Nu te poti elibera inchinandu-te la lanturi, ci rupandu-le! C. Jung.
|
|
